Toate despărţirile sunt triste,
Cele din care nu mai vii-napoi-
Când voi pleca să-mi pui în mâini batiste
Şi încălţările să-mi fie noi...
Mă chemă Cerul-„gata eşti, Linuţă?”
Ce cunoscut îmi pare acel glas!
Sărmana Mamă, lacrimă desculţă
Prin lumea asta fără de popas...
Mă uit la ea ca l’o icoană dulce,
Când vine seara-n ochii ei căprui
Îşi face aşternutul să se culce
Cu Tatăl nostru spus la căpătâi…
Acum când scriu ea doarme liniştită,
Tăcerile din ziuă n-o mai dor,
Doar versul meu se-aude cum recită
Pe fruntea ei ca umbra unui nor…
(Nicolae Nicoara-Horia)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu